Renoir

Alchimia

Petre Ţuţea

Mistica nu este nici deductivă, nici inductivă, obiectele ei sunt ideale şi deci exactitatea ei dogmatică este reală, iar cea matematică „formal-comodă” (Poincare). Premisa şi lipsa de premisă, sistemul şi lipsa de sistem privesc omul autonom. Spiritul mistic este clădit pe . idei revelate. Stil platonico-creştin. Alchimistul creştin primeşte chiar când caută. Este justă remarca lui Mircea Eliade, care întăreşte spiritul chimistului în laborator, prin suflu mistic. Din nou cuvintele: logos, eros, ethos, bios, miticul, magicul, raţionalul şi misticul, născocitorii, căutătorii şi inspiraţii, just înţelese. Desigur, limbajul, acest instrument al comunicării, fie în stil predicativ, fie nepredicativ, oricât l-am curăţa de impurităţi empirice, cum a recomandat Lachelier, este imperfect. Ideile sunt închipuite de Socrate, în Fedru, contemplate de zei şi de sufletele alese în câmpia adevărului, fără formă şi culoare, iar Dante contemplă în tăcere, în Paradis, pe Dumnezeu ascuns în propria lumină.

Şi totuşi, alchimistul creştin, constrâns de condiţia sa umană, aici trebuie să exploreze empiric aparenţa şi să comunice rezultatele prin limbaj. Tipul teoretic de cercetător al naturii îmbracă aceste trei forme de viaţă: născocitor – spiritul inventiv, căutător – spiritul explorator şi inspirat – spirit considerat de imanentişti un favorizat al naturii, iar de mistici al Divinităţii. Nlăscocitorul se crede un favorizat al naturii -, căutătorul, folosind observaţia, experimentul şi raţionamentul, se crede autonom şi amândoi se simt mai bine captivi ai naturii goale decât ai Divinităţii, iar inspiratul nu-şi aparţine. Nietzsche defineşte inspiraţia în aceşti termeni: „se aude, nu se caută; se ia, nu se întreabă cine dă; o idee luminează ca un fulger, în formă necesară, fără zăbavă, n-am ales niciodată”’. (Ecce homo, cit. de H. Schirndt). N-am redat-o întreagă în toată strălucirea ei poetică, în acest context interesând doar faptul necesităţii inspiraţiei, al lipsei opţiunii, considerând-o o „stare de fapt”, ca şi revelaţia pe care o neagă. „Constată, ia şi nu se întreabă cine dă”. Alchimistul creştin nu-şi aparţine nici în inspiraţie, nici în căutare şi se întreabă cine dă.

Care sunt termenii cunoaşterii lui? Creaţia lumii, unitatea ei mistică – Dumnezeu (ştiinţa n-a ajuns la stabilirea unităţii materiale a lumii), multiplicitatea şi diversitatea lucrurilor din ea, virtuţile lucrurilor, aspecte ale vieţii şi lumii, care de la orfici până azi n-au găsit decât soluţii religioase, omul singur tăcând, făcând ipoteze, comportându-se sceptic, angoasat steril sau defalcând şi adunând întreguri din bucăţi – analiză, sinteză şi proces dialectic deschis. El este stăpânit de iluziile autocunoaşterii, autodesăvârşirii, cunoaşterii lumii, libertăţii şi autosalvării, terminând în nimic, topindu-se în cosmos. Care sunt termenii care au definit – pretimpuriu – poziţia suverană a alchimistului medieval creştin, în natură? Elixir, transmutaţie şi panaceu. Această îndrăzneală a avut aceste temeiuri: creaţia, unitatea lumii, care i-au asigurat mişcarea liberă în multiplicitatea şi diversitatea lucrurilor, ca făptură nemuritoare şi liberă, favorizată de Dumnezeu. Nu este o Weltanschauung – concepţie globală a vieţii şi lumii ca sinteză personală a cunoştinţelor acumulate – ci o vocaţie. îndrăzneala nelimitată, ca expresie a unei misiuni izvorând din transcendenţă, exclude misterul şi minunea din natură Această atitudine trebuie preluată de filosofic, ştiinţele naturii – matematica, fizica, chimia, biologia, medicina – ştiinţele sociale şi tehnicile existenţei. Aş fi prezentat, în acest context, problema minunii, dar mi-a lipsit „Opus Paramirum”, lucrarea lui Paracelsus.